Părintele Ştefan Zaharia, preot responsabil cu activitatea pro vita la Protopopiatul Piatra Neamţ, ne împărtăşeşte din experienţa sa şi redă o întâmplare care scoate în evidenţă importanţa implicării fiecărui om în salvarea vieţii copiilor.
„O poveste presupune acţiune, dramă adesea, rareori tragedii şi câteva fărâmi de suspans. Ştiu şi eu o poveste, aproape adevărată, fiindcă numele actorilor sunt altele din pricina confidenţialităţii, iar locaţia şi asemănările cu realitatea sunt uşor schimbate.
- Andreea, bună ziua, ce mai faci?
Privirea ce trecea prin Ioana o făcu să repete întrebarea cu un ton mai grav.
- Ce e? Ai păţit ceva?
Crispare, chip alb şi ochi îmbrăcaţi în tină.
- Ioana...
Atât se auzi, cu strângere de inimă.
Paşii s-au alăturat spre niciunde, prin forfota serii ce-şi adună spre case lumea.
Andreea şi Ioana sunt prietene din copilărie. Una cu speranţa familiei depline, cealaltă cu împlinirea iubirii abia ivite în suflet.
- Te rog să vorbeşti. Spune-mi ce e cu tine.
- Nimic. Adică... mai multe. Nu ştiu, cred că...
- Linişteşte-te şi fii coerentă! Nu înţeleg nimic.
- Sunt însărcinată.
Suprinderea Ioanei fu aproape ca un răsărit de soare.
- Păi, e foarte bine... spuse Ioana neştiind ce altceva să îi zică.
- Nu ştiu. Sunt singură însă. El nici nu vrea să audă, ai mei m-au trimis la avort, dar cum pot să fac aşa ceva? Tocmai eu, care ar fi trebuit să nu fiu?
Andreea s-a născut din greşeală, spunea adesea. Mama ei a fost la un pas de avort, dar o situaţie medicală nu i-a permis.
- Şi ştii ce greu îmi e să fiu împăcată cu mine? Azi la cabinetul stomatologic a intrat o copilă, împreună cu prietenul şi cu mama ei. Au confundat uşile. Ştii, în blocul meu, e şi faimosul cabinet ginecologic, unde se fac avorturi pe bandă. Nu înţeleg ce mi se întâmplă. Nu am crezut că propriul nostru copil ne va despărţi. Cum să nu îţi doreşti să fii tată?
Lacrimile au izbucnit ca o tornadă. Doar braţele pline de consolare ale Ioanei au potolit hohotele care aproape îi opreau respiraţia. La câteva luni de la căsătorie tot universul Andreei se prăbuşeşte. Copilul, rodul iubirii lor, venise, după spusele soţului, prea devreme. El vrea divorţ ca să nu facă o „şleahtă“ de copii.
Uşor intimidată de o asemenea barieră în calea vieţii de familie, Ioana, cu o înţelepciune izvorâtă din afara experienţei sale, îi vorbeşte Andreei despre frumuseţea vieţii mamei ce îşi naşte şi creşte copilul. Iar în gândul ei musteşte ceva. Cu suspine amestecate cu zâmbete, amintirile copilăriei lor comune adună ceasurile zilei până spre întuneric. Se despart pentru noaptea ce a venit deja.
Dimineaţă. Ioana îşi începe ziua cu multă încredere. Pleacă spre serviciul care nu prea îi oferă timp de meditat. Pe drumul dinspre cafeneaua din marginea clădirilor vechi îl vede pe soţul Andreei. Se salută politicos şi privirile lor se încrucişează, aruncându-şi vorbe neîmpărtăşite de sunete. Se opresc amândoi. Ioana scormoneşte grăbită prin geanta ei - un adevărat imperiu în care adesea se pierde - pentru a-i da ceva tatălui care îşi refuză statutul. E o inimă de catifea care, acţionată de un buton, bate, se mişcă şi redă zgomotul vieţii.
- Poftim. Păstreaz-o. Ca să nu rămâi şi tu singur.
Pleacă de lângă soţul Andreei spre serviciul care o aşteaptă cu un vraf de situaţii nerezolvate.
Se întoarce pentru o clipă cu o parte a feţei şi rosteşte aproape neauzit, cu ciudă:
- Ajut-o! E mama copilului vostru. Ei depind de tine.
Ziua trece greu. Telefonul nu sună. Ce face Andreea? Ce-o fi făcut soţul ei?
Timp rece. Trece. Petrece gândurile. Îşi ia din cuier haina grea şi iese în stradă nehotărâtă şi descumpănită. Şi în momentul în care vrea să reia apelurile o vede pe Andreea în faţa uşilor. Cu o inimă de catifea în mâini. Ea cu inima în mâini şi cu o viaţă pulsând în trupul ei. Resemnată, dar senină, Andreea îi spune:
- A plecat. Definitiv. Am rămas singuri.
- Nu. Nu. Suntem împreună. Fiindcă eu am nevoie de voi!
Şi, în tăcere, paşii s-au alăturat spre niciunde, prin forfota serii ce-şi adună spre case lumea.“
Preoţii responsabili cu activitatea pro vita la nivelul protopopiatelor Arhiepiscopiei Iaşilor au ca principală datorie implementarea proiectelor Departamentului Pro Vita în teritoriu, astfel încât viziunea şi misiunea pro viaţă asumate de Biserică să fie înţelese şi transmise mai departe. De asemenea, părinţii pro vita au ca obiective identificarea şi ajutorarea cât mai multor femei care se confruntă cu o sarcină neaşteptată şi sunt tentate să aleagă avortul.
Departamentul Pro Vita face parte din Sectorul de Misiune din cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor şi funcţionează din anul 2011, având ca misiune salvarea, protejarea şi îmbunătăţirea vieţii. Proiectele principale se concentrează în jurul informării şi consilierii tinerilor, ajutorarea femeilor însărcinate aflate în dificultate, salvarea copiilor de la avort şi sprijinirea familiilor cu mulţi copii.
Articol publicat în Ziarul Lumina, 15 Februarie 2017
